Am fost întotdeauna o studentă de top, câștigând mereu, eram pe lista decanului mai mulți ani consecutiv, primind câteva burse mari, absolvind High Distinction (echivalentul magna cum laude) la Universitatea din Toronto, la Universitatea Columbia, apoi aterizând pe o poziție la una dintre cele mai mari firme de servicii financiare de pe Wall Street din New York și primind oferte pentru a participa la Consiliul de Administrație al mai multor organizații. Acest lucru nu înseamnă că mă laud, ci să explic un fundal pentru povestea mea.
Dar Creierul meu s-a stricat brusc. Și eu am știut asta. M-am trezit într-o zi la scurt timp după ce am născut primul meu băiat în 2006. Și nu mai eram Eu. Eram o versiune defectuoasă, disfuncțională a mea. Că nu m-am recunoscut. Nu-mi aminteam cele mai simple lucruri. Am trăit într-o ceață groasă. Nu m-am simțit bine cu mine. M-am simțit neliniștită tot timpul. Nu am reușit să mă concentrez și am simțit frică. M-am simțit atât de prost. Am coborât într-o spirală a întunericului. Și m-am jenat.
Mi s-a spus de către ginecologul meu, la prima vizită postnatală că am depresie postpartum. Fără nici un test de laborator. Nimic. Doar un diagnostic rapid (neglijent). Și o prescripție pentru antidepresive. „Este normal ca funcția creierului să scadă odată cu vârsta”, a spus medicul meu. Am fost verificată pentru tulburare de deficit de atenție? „Oh, și aici este o rețetă pentru anti-anxietate și somnifere.” Nu am crezut sincer, pentru că asta se simțea mai profundă și mai consumatoare decât alta. Oboseala de nedescris, care mă înghițise. Greutatea care a continuat să crească. Părul care a căzut și mi-a înfundat dușul. Colesterolul și nivelurile de zahăr din sânge care au fost brusc prea mari. Infecțiile non-stop care mă terminau. Nimeni nu a înțeles. Leneșă. Poate că așa credeau oamenii că am devenit. M-am purtat „normal”. Dar simțeam că muream.
Știam că se întâmplă ceva grav. Ce le lipseau doctoriilor mei. Dar ce? Am început să mă încurc în timp. Nu mai eram interpreta de top. Am ratat numiri și termene importante. Și în cele din urmă mi-am lăsat slujba. Locul de muncă pentru care muncisem atât de mult pentru a-l obține. Pentru că nu am putut ține pasul. Apoi am pierdut și o sarcină. Și am fost distrusă de durere. În cele din urmă, am aterizat în camera de urgență. Aveam două pietre la rinichi. Cine știa că mă voi bucura mai târziu de pietrele de rinichi care dureau ca iadul. Dar mi-au salvat creierul.
Am fost diagnosticată cu hipotiroidism chiar acolo, în camera de urgență. În cele din urmă aveam un nume pentru ceea ce mă mânia. Am cercetat tot ce am putut despre hipotiroidism. Am petrecut ore întregi de zi și noapte. Am găsit cei mai buni doctori. Și m-am înțeles bine. Atât de bine că mi-am sărutat noul medic. L-am sărutat pe obraz și l-am ținut atât de strâns în brațe. Am făcut asta pentru bucuria pe care o simțeam. Am descoperit că majoritatea medicilor nu au nici o idee cum să diagnosticheze și să trateze hipotiroidismul. Și asta mă enervează. Sute de milioane de oameni din lume, lumea medicală trebuie să lucreze împreună.
Testul de laborator TSH este adesea singurul test de laborator pentru hipotiroidism. Și esueaza mizerabil. Testele complete de laborator ar trebui să includă FT4, FT3, Revers T3 și Anticorpii tiroidieni. Boala Hashimoto este cauza numărul 1 al hipotiroidismului, dar anticorpii tiroidieni sunt rareori testați. Și asta e o nebunie. Fiecare medic generalist pe care l-am vizitat a insistat că medicamentele de Levotiroxină T4, de genul Synthroid/Eutirox, sunt soluția. Chiar și atunci când nu reușeau să lucreze pentru mine și medicii continuau să insiste. A fost nevoie de vizita la mai mulți medici pentru a găsi deschidere și pentru alte opțiuni, inclusiv T3 și tiroida naturală deshidratată . De ce medicilor le este greu să găsească un tratament eficient pentru noi?
Pas cu pas am descoperit că există mai multe bucăți ale puzzle-ului tiroidian. Și toate pot afecta independent creierul. Ca deficiențe nutritive, sensibilități alimentare, toxicitate metale grele, oboseala suprarenală, dezechilibrul hormonilor sexuali și multe altele. Mi-am dat seama de piese și am înțeles bine. Atat de bine încât am reușit sa nasc al doilea fiu. Am fost atât de bine încât creierul meu a început să lucreze din nou. A funcționat ca și creierul meu vechi, dar nu atât de bine.
Trebuia să împărtășesc ceea ce am descoperit cu alți oameni. Am citit un articol despre blogging și cuvântul „blog” mi-a rămas în minte. Ar putea un blog să facă o diferență? Am facut un salt și am lansat „Mama Hipotiroidiana”/ HipothyroidMom în octombrie 2012. Creierul meu care lucrează la viteza fulgerului din nou. Ghici ce? Un blog poate face diferența. Peste un milion de persoane urmaresc Mama Hipotiroidiana. Nu pot să cred. Acest lucru este posibil acum pentru că, creierul meu nu mai este stricat. Îi ajut pe pacienții care suferă de hipotiroidism de pe tot globul să-și recapete sănătatea. Creierul meu nu mă poate opri acum. N-am avut depresie, la urma urmei. Nu aveam tulburare de anxietate. Nu am avut ADD sau ADHD la urma urmei. Nu aveam ceață creierului și pierderea memoriei din cauza îmbătrînirii.
Am avut HIPOTIROIDISM. ȘI MI-A STRICAT CREIERUL.
De Dana Trenini
http://hypothyroidmom.com/hypothyroidism-broke-my-brain/
Traducere: Echipa Tiroida România 🇷🇴
