Dragi prieteni și familie,

„Am Hashimoto.” Am folosit această expresie de mai multe ori în ultimii cinci ani. Uneori este o declarație îndrăzneață. Un testament când pășesc în fiecare zi. Uneori este un strigăt supărat, spus cu fiecare parte că aceea cale este factorul meu definitoriu. Uneori este o admitere șoptită, nu ceva ce vreau să împărtășesc, dar mă bate deocamdată și am nevoie să știi că nu e vina mea.

„Eu am Hashimoto.”

Declar simplu, trăiesc cu ea și viața continuă. Am blestemat, am strigat, am plâns. M-am gândit să ameliorez, că o să mă întorc. M-am gândit la acceptare, să mă întorc de la negare și să lupt furioasă împotriva bolii mele.

„Corpul meu este rupt”, am plâns, doar pentru că am primit întrebări

„Ce vrei să spui?”

„Ziua mea cea mai bună va fi doar 80% din ceea ce am avut odată”, am spus,

„Nu pot trăi așa.”

„Nu mă voi face niciodată mai bine”,

„Aceasta va fi calea mea în sus și în jos și trebuie să trăiesc cu ea”.

Fiecare decizie pe care o iau trebuie să iau în considerare și sănătatea mea; Un calcul greșit aruncă totul în aer și mă lasă în urmă cu câteva săptămâni. Când mă îmbolnăvesc, durează mult mai mult recuperarea

„Nu voi mai putea să muncesc cu normă întreagă”.

Încă mai am capacitatea de a lucra. Pot alege ceva ce-mi place. Lista mea de simptome este de fapt o pagină. Am învățat să trăiesc cu acestea. Oboseala musculară, dureri, pielea uscată, părul care cade mereu, indigestie, balonare și durerile de stomac, ceața creierului, durerile de cap, anxietate și depresie care fluctuează cu nivelul tiroidei, palpitațiile inimii, izbucnirile emoționale, creșterea în greutate – care este aproape imposibil de pierdut, atât de foame într-o zi și lipsa poftei de mâncare în următoarea, oboseala copleșitoare care mă urmează oriunde merg.

„Sunt atât de obosită”, a devenit aproape motto-ul meu. Adesea întâlnesc „Eu, de asemenea”, dar nu cred că înțelegeți!!. Nu vreau să spun obosită, vreau să spun că trebuie să lupt pentru a coborâ din pat dimineața. Tebuie să-mi conving mușchii să se miște în mijlocul durerilor, de a merge din pat în bucătărie, așa că, am putut să-mi iau medicamentele, ca să pot continua o nouă zi. Trebuia să mă lupt pentru a face micul dejun; Astăzi am reușit să prăjesc o pâine și mi-am sorbit cafeaua și am mâncat în timp ce creierul meu era varză. Doar o grămadă de zgomot în primele ore ale zilei. 

Viața zilnică cu Hashimoto

Mă lupt sa mă îmbrac. Lucrez la energia de a ieși din casă. Îmi fac griji că nu sunt suficient de trează pentru a conduce. Mă duc să lucrez, picioarele mă dor, brațele sunt grele și capul mă doare, dar zâmbesc și salut. Colegii mei întreabă dacă sunt OK dacă ceva nu este în regulă astăzi. Uneori răspund dar sunt o drăgălașă în acest moment, dar, în cea mai mare parte, le spun doar că „Sunt obosită”. Trece și ziua și nu mai îmi fac griji, voi adormi când ajung acasă. Conduc spre casă, semiadormită. Mă plimb din ușă în ușă că dușul trebuie făcut, îl ignor dar trebuie făcut. Uneori stau timp de o oră încercând să găsesc energie pentru o sarcină; iar uneori îmi ia atât de mult pentru a merge la duș. În zilele rele, am ajuns pe podeaua dușului pentru că nu mai puteam sta în picioare. Trupul meu pică. În cele din urmă găsesc puterea în mine și mă trezesc din nou. 

Îmbrăcarea, același lucru, pare a fi o sarcină de mamut și trebuie să mai și mănânc. Dacă mănânc mese ușor de pregătit sau rapide, mă vor face să fiu bolnavă și să pic, deci o masă cu tot cu efort. Mă lupt să gătesc și eu. Încerc să văd resturile de câte ori pot, doar pentru a mă asigura că mănânc bine. Acest lucru îmi lasă suficient timp să mă odihnesc a doua zi. Încerc să dorm, deoarece picioarele mele continuă să doară, mușchii îmi amintesc cât de mult exces am făcut. Este imposibil să adorm imediat. Creierul meu e treaz noaptea, toata acea forfotă, nu poate bloca gândurile care imi amintesc de toate lucrurile pe care le visam, niciodată nu îmi imaginam zile care îți pot provoaca atât de multe răni.

Nu mă pot bucura de lucrurile pe care le iubesc, pentru că sunt prea ocupată să supraviețuesc. Mi-am folosit toată energia pentru lucrurile pe care trebuie să le fac și mi-e dor de lucrurile pe care vreau să le fac. Inima mea se sparge puțin în fiecare zi. Îmi plângeam viața pe care o aveam; Îmi plâng tinerețea pe care am pierdut-o, viața pe care am crezut că o să o trăiesc. Sunt o visătoare prin natura mea, un creator, iar visele mele nu au fost suficiente de această boală. Îmi taie calea, energia, capacitatea mea de a fi un pachet de viață. Căut speranță. Îmi amintesc să fiu fericită, să depun eforturi în lucruri care nu funcționează. Dar există atât de multe lucruri pe care le pot face. Am încă plăți de făcut, mai am curățenie de făcut și mai am o boală cronică. Încerc să îmi construiesc vise noi, pe care să le pot urma.

Mă concentrez asupra familiei, asupra prietenilor pe care i-am păstrat și asupra dragostei pe care o am. Aceste lucruri mă duc în fiecare zi, oamenii care mă înconjoară și mă susțin și ideea unui viitor în care pot trăi, nu doar să supraviețuiesc. Presupun că știi că nu renunț. Mă lupt cu totul în mine. Vă rog să mă credeți că nu renunț. Chiar dacă renunț pentru o vreme , știți că mă lupt cât de mult pot. Nu voi renunța la capacitatea mea de a-mi trăi viața. Va fi doar puțin diferită de a ta și e în regulă. Fii acolo cu mine cât timp o fac.

Sursa: https://themighty.com/2016/08/a-letter-to-friends-and-family-about-my-life-with-hashimotos/

The Mighty ( Candace Carter ) 

Traducere: Echipa Tiroida România 🇹🇩