Afecțiunile autoimune: Când corpul se întoarce împotriva lui
Se observă o creştere a bolilor autoimune în ultimii 50 ani, de la diabetul de tip 1 (diabet zaharat tip 1) şi scleroza multiplă până la boala celiacă şi astm. Primul pas în vindecarea acestor boli este înţelegerea lor şi controlarea cauzelor. Sistemul imun este poliţia organismului. Este creat pentru a diferenţia ceea ce aparţine corpului de ceea ce nu îi aparţine. Când identifică un intrus, cum ar fi viruşi, bacterii sau paraziţi, îi elimină. Din nefericire, sistemul nu este perfect.
Şi totuşi, 90% din americani nu pot numi o boală autoimună, scrie Donna Jackson Nakazawa în cartea ei The Autoimmune Epidemic (Epidemia Autoimună) (Simon & Schuster, 2008). “Este de neînţeles,” spune ea. Şi numele însuşi are o anumită vină. “Boala autoimună” este de fapt un termen-umbrelă sub care există zeci de boli, majoritatea neconţinând termenul de autoimun. Cele mai cunoscute boli autoimune includ: artrita reumatoidă, diabetul zaharat tip 1, lupus, tiroidita Hashimoto, scleroza multiplă, boala inflamatorie intestinală – care include boala Crohn şi colita ulcerativă -, boala celiacă şi astmul.
Institutul Naţional pt Sănătate – National Institutes of Health (NIH) a identificat şi numit peste 90 boli autoimune, iar numărul lor va creşte cu siguranţa pe măsură ce cercetătorii continuă să identifice şi să înţeleagă originile acestor boli. Diabetul zaharat tip 1, de exemplu, s-a dovedit abia foarte recent a fi o boală autoimună. La început, specialiştii “ratau” diagnosticul corect datorită lipsei de comunicare dintre specialişti, spune Nakazawa. Pacienţii cu probleme articulare (artrita reumatoidă, lupus) consultau reumatologi, cei cu psoriazis, dermatologi, cei cu probleme intestinale, gastroenterologi, etc,. Dar sistemul începe să se adapteze. Din 1950 până în prezent boala celiacă s-a depistat de 4 ori mai frecvent, lupusul s-a triplat iar diabetul zaharat tip 1 a crescut cu 23% doar în ultima decadă. În prezent cercetătorii şi medicii posedă o înţelegere mai deplină a funcţionării sistemului imun.
Unul dintre cei mai renumiţi experţi este dr. Alessio Fasano, director la Centrul de cercetări al bolii celiace de la Massachusetts General Hospital din Boston.
După zeci de ani de cercetări el a concluzionat că fiecare boală autoimună are 3 componente de bază: predispoziţia genetică,
triggerul (factorul declanşator) de mediu şi
un tract intestinal cu probleme (intestin hiperpermeabil).
Primele două componente sunt uşor de depistat. Dar abia în anul 2000 dr. Fasano a descoperit a treia componentă, mai precis a identificat zonulina, o proteină ce reglează permeabilitatea intestinală. “Zonulina are rolul unui poliţist ce dirijează circulaţia,” spune el. “Deschide spaţiile dintre celule permiţând anumitor substanţe să treacă şi interzicând pasajul celor dăunătoare lor.” Anumiţi subiecţi produc zonulina în exces, ceea ce duce la distanţierea celulelor din peretele intestinal şi permit astfel bacteriilor, toxinelor şi resturilor nedigerate să ajungă în circulaţia sangvină.
Intestinul hiperpermeabil este extrem de important în orice discuţie despre boala autoimună, deoarece el este cel ce permite factorilor de mediu să declanşeze activitatea genelor cu predispoziţie.
Factorul genetic, Istoricul familial este responsabil de circa o treime din riscul dezvoltării unei boli autoimune. Anumite gene, sau grupe de gene, pot afecta sistemul imun făcându-l hiperactiv. Alte gene joaca rol indirect prin expunerea unui organ la atac.
Deşi genetica este abia la început, cercetătorii au descoperit o combinaţie de gene numită human leukocyte antigens (HLA/antigene leucocitare umane), care pot determina cine anume va face o boală autoimună şi cine nu. Pe scurt, este esenţial să ştim cum reuşesc genele să determine sensibilizarea sistemului imun la factorii de mediu. Invadatorii toxici (toxinele) Anumite toxine ne modifică ADN-ul, ceea ce face ca sistemul imun să identifice ţesutul alterat ca fiind o substanţă străină şi să îl atace. Hiperactivitatea sistemului imun este direct proporţională cu creşterea consumului de produse plastice, fibre artificiale şi coloranţi sintetici. În prezent se cunosc circa 80.000 de substanţe chimice utilizate la crearea de produse comerciale, din care mai puţin de 15.000 sunt testate pentru siguranţă (dar nu şi combinaţiile acestora).
Conform celor de la Environmental Working Group, o persoană obişnuită este expusă la mai mult de 126 de chimicale înainte de a părăsi baia dimineaţa (şampon, balsam, pastă de dinţi, deodorant, etc.). Chimicalele prezente în produsele de îngrijire personală poate fi unul din motivele pentru care majoritatea bolnavilor cu boală autoimună sunt femei (cca 78%). Se fac în prezent studii care să identifice substanţele chimice cele mai dăunătoare. Cel mai frecvent incriminat este mercurul, care poate declanşa boala autoimună prin stimularea producţiei de limfocite. În plus, cercetătorii studiază şi dacă o proteină din laptele de vacă poate declanşa diabetul zaharat tip 1 la copii susceptibili din punct de vedere genetic.
Infecţiile pot, deasemenea, declanşa autoimunitatea. Anumite infecţii, cum ar fi infecţia cu streptococul beta hemolitic tip A poate declanşa boală reumatoidă cardiacă care afectează inima. Infecţiile mai pot declanşa şi diabetul zaharat tip 1, lupus, scleroza multiplă şi artrită reumatoidă. Poţi fi genetic susceptibil şi expus la o multitudine de factori de mediu, dar de cele mai multe ori nu vei dezvolta autoimunitate decât dacă ai un intestin hiperpermeabil. Dacă este disecată şi desfăcuta, mucoasa intestinală poate acoperi suprafaţa unui teren de tenis. Grosimea la suprafaţa sa este aceea a unui şir de celule şi conţine trilioane de bacterii.
Într-un intestin sănătos, bacteriile bune sunt mai multe decât cele rele. Dar menţinerea acestei proporţii este dificilă. Consumul de mâncare fast-food, de antialergice/antiinflamatoare precum şi stresul duc la inflamaţie intestinală. În interiorul intestinului zonulina deschide uşa bacteriilor, virusurilor, fungilor, paraziţilor, chimicalelor şi poluanţilor pentru a putea intra în circulaţia sangvină. În faţa unei asemenea invazii, sistemul imun produce celule T helper care grăbesc apariţia răspunsului imun.
“Rasa umană a evoluat timp de 2.5 milioane de ani, timp în care sistemul imun s-a perfecţionat pentru a fi eficient în atacarea unui singur inamic: infecţia,” zice Fasano. “Azi, acelaşi mecanism este forţat să se lupte cu mii de inamici pe care îi vede pentru prima dată.” Nu orice intestin hiperpermeabil va duce la boală autoimună, dar dacă există predispoziţie genetică, lupta poate fi dificilă. Substanţele produse de celulele T pot provoca inflamaţie şi indirect activarea genelor capabile să declanşeze autoimunitatea.
